Alături de 100 de orașe din peste 40 de țări, Sibiul a ieșit sâmbătă în stradă să spună NU restricțiilor pandemice excesive și încălcării brutale ale drepturilor omului. Aproximativ 100 de sibieni s-au adunat în Piața Mare pentru a protesta pașnic. Ei au cântat cântece despre iubire și patrie, din repertoriul Cenaclului Flacăra.
Sibienii au aflat de pe social media despre eveniment și s-au strâns în ultima clipă, la ora 15:00, făcând parte din grupuri diferite: cetățeni revoltați, yoghini, creștini ortodocși, foști protestatari din epoca Rezist, precum și opozanți ai obligativității vaccinării. Ei au cerut libertate de a-și alege tratamentul medical, libertate de mișcare, libertate religioasă în contextul apropierii Paștilor, libertate de întrunire, anularea restricțiilor, reîntoarcerea elevilor în băncile școlii, redeschiderea restaurantelor și teatrelor.
Oamenii nu mai vor să treacă printr-un nou lockdown, nu-și doresc să fie vaccinați cu forța, nu acceptă pașapoartele de vaccinare, vor să meargă liberi pe stradă și după ora 22:00 și să ia lumină de la biserică în noaptea de Înviere. Mai mult decât orice, și-au propus să se adune periodic în Piața Mare până când vocea lor va fi auzită. La fel cum au făcut și cu două săptămâni în urmă, pe 7 martie.
Protestul a fost autorizat și a beneficiat de pază din partea Poliției și a Jandarmeriei, ai căror agenți au avut un comportament civilizat. Având în vedere că era soare, spațiul era mai mare decât adunarea și lumea cânta sau schimba idei în mod pașnic, nu au existat incidente neplăcute nici de o parte, nici de alta.
La protestul internațional s-au alăturat mai multe orașe românești: Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Iași, Galați, București, Craiova, Drobeta Turnu-Severin ș.a. Nu în toate orașele jandarmii au fost la fel de binevoitori. La București, de exemplu, ei au împărțit amenzi pentru depășirea numărului de 100 de protestatari într-un spațiu larg precum Piața Universității, număr impus din pix, fără justificare științifică, și printr-un act inferior Constituției, care consfințește libertatea neîngrădită a adunărilor publice. La Timișoara, jandarmii nu i-au lăsat pe cetățeni să pătrundă în Piața Victoriei, locul unde în 1989 orașul-far al Revoluției a manifestat împotriva comunismului. Presa locală spunea că este pentru prima dată în postdecembrism când o adunare civică este împiedicată să ajungă în piața din centrul Timișoarei.
Din păcate, protestul (inter)național a deranjat o parte din populația îndoctrinată de televiziuni, care consideră că a-ți exercita un drept fundamental înseamnă a „contesta” fragila stare de „siguranță” liberticidă impusă nu prin lege, ci prin hotărâri de guvern al unor politicieni îndoielnici. Fără rezultate notabile, la un an de la dezlănțuirea haosului! Cei care aleg să creadă mai mult în narativa oficială decât să gândească folosindu-și capul propriu s-au simțit puși în pericol. În toată țara. De oameni liberi, care manifestau la mare distanță de ei, sub razele soarelui unei după-amiezi de primăvară. Ziua francofoniei! Mai bine am fi spus „ziua Turnătoriei”! Acesta era un obicei abominabil din timpul dictaturii comuniste, de a-ți „turna” vecinii sau cunoscuții la organele de represiune, spunând despre ei lucruri compromițătoare, de obicei invenții sau denaturări ale realității, cu rezultatul imediat de a-i pune pe aceștia în dificultate, dar și de a te auto-valida pe tine în ochii regimului – cu pagubele și beneficiile de rigoare.
Iată că, la 31 de ani de la Revoluția la care românii au strigat „Vom muri și vom fi liberi” sau „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”, ei se întorc la lupta de clasă, la dezbinare socială și la … obiceiul „turnătoriei”. Priviți și minunați-vă ce au putut scrie pe pagina de Facebook a Jandarmeriei Române anumiți „vigilenți” sau panicați de serviciu, împotriva conaționalilor care apărau în stradă drepturi și libertăți care sunt ale tuturor:
Pe pagina de facebook Jandarmeria Română, la postarea de ieri despre Ziua Francofoniei, tot felul de internauți îi îndeamnă pe jandarmi să amendeze protestatarii. Alții zic „Jos masca!” și „Jandarmeria apără hoția!”. Imaginea a două Românii total paralele…
Vineri, 12 martie 2021, a trecut prematur la cele veșnice scriitorul Nicolae Dabija, la vârsta de 72 de ani. Far al mai multor generații de oameni ai condeiului și unul dintre actorii redeșteptării naționale din Basarabia. Redactor-șef al revistei „Literatura și Arta”, primul ziar din fosta R.S. Moldovenească ce a trecut la grafia latină, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și în legislaturi ulterioare, om de cultură, om de litere, poet, romancier și publicist. Nu în ultimul rând, scriitor de literatură pentru copii. Autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri, dintre care unele au fost traduse și editate în mai multe țări ale lumii. Președinte al Forului Democrat al Românilor (ONG) din R. Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
A fost nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În 1972 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova. În 1975 a debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea”, urmat de alte volume de poezie (mai multe, AICI).
Din 1986 este redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din R. Moldova, publicație care, în perioada sa de glorie, depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Sub conducerea lui, în anii 1988-1989, „Literatura și Arta” a apărat și chiar forțat revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în în Basarabia încă sovietică (U.R.S.S. s-a dizolvat abia în 1991).
În perioada 1989-1991 a fost deputat în Sovietul Suprem (forul legislativ) al RSS Moldovenești. Ca deputat în Parlamentul de la Chișinău (legislaturile 1990-1994, 1998-2001), a contribuit la promovarea unor legi istorice, precum Declarația de Independență a Republicii Moldova față de U.R.S.S., legile care au oficializat Tricolorul ca de drapel de stat și au consfințit Stema și Imnul de stat al Republicii Moldova.
El a editat și 3 cărți de proză doar în ultimul deceniu, dintre care cea mai bine primită pe plan național și internațional a fost romanul „Tema pentru acasă”, tradus în mai multe limbi.
Cum l-au văzut alții pe NIcolae Dabija?
Opera sa poetică plăsmuită până acum izvorăşte de foarte departe, din adâncurile limbii ce ni l-a dăruit pe marele Eminescu, căreia îi ascultă în acest veac, pe sfârşite, şi celui de-al doilea mileniu al Logosului întrupat în istorie, imperativele etice, splendoarea, şi-i răspunde cu dureroasă bucurie angajându-se în ascensiunea sa ce implică dăruirea aşa cum au cunoscut-o, acceptat-o, nemuritorii înaintaşi, de dincolo de Varlaam până la Mateevici sau Matcovschi, contemporanii săi, ca să vorbim doar de câţiva din matca ce-o reprezintă. L-am citit de-a lungul anilor, l-am ascultat rostindu-şi versurile în faţa unei săli arhipline ce-l copleşea cu aplauze, i-am recitit acuma într-o zi şi o noapte de vară toată opera sa poetică, şi nu-mi voi tăinui bucuria şi entuziasmul ce m-au cuprins de atâtea ori până la lacrimă, aşa cum ţi se întâmplă ori de câte ori irupe adevărul frumuseţii în opera de artă, când peceţile cedează şi se stabileşte comuniunea cea tainică între inima ce vorbeşte şi una ce ascultă, asupra vieţii de necuprins, asupra suferinţelor ce-şi află transfigurarea din care se bănuie ieşirea biruitoare resurecţională. (Ioan Alexandru)
Nicolae Dabija este poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia. Unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, cercetător profund şi original al literaturii vechi româneşti, autor de manuale şcolare, unele dintre ele arse în Transnistria bolşevică, altele scoase azi din învăţământul Basarabiei încă bolşevizate, animator al vieţii politice şi, credem că nu exagerăm, un eminent publicist, inima celei mai vibrante publicaţii basarabene „Literatura şi arta”, în care curajosul bărbat răstoarnă aproape săptămânal câte o brazdă de aur la rubrica „Vai de capul nostru!” – Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară. (Grigore Vieru)
L-am cunoscut pe Nicolae Dabija în perioada în care eram licean la Colegiul Șaguna din Brașov (2004-2008). În Republică domnea Voronin, omul rușilor, un anti-român convins și susținător de fațadă al falsului istoric numit „limba moldovenească” și poporul moldovean, diferit de cel român. În Țară lumea se concentra pe integrarea europeană și discuția despre Reunificarea cu Basarabia era privită cu jenă, fie ca aparținând unui patriotism vadimist desuet, fie ca o „cocoașă” care ne-ar trage în jos din drumul nostru spre Vest. Băsescu nu apucase încă, din oportunism sau dintr-o intuiție politică pe termen mai lung, să numească „cele două state românești” și să dea liber la redobândirea cetățeniei române de către frații de peste Prut, urmași ai cetățenilor Regatului României, deposedați de sovietici de adevărata lor identitate. Într-un asemenea climat de tăcere asurzitoare pe tema interesului național, Nicolae Dabija venea an de an la Brașov în preajma zilei de 27 Martie, Ziua Unirii de la 1918 cu Basarabia, și ținea câte un simpozion sau câte o serată literară. Parcă în primăvara lui 2004 am avut șansa de a-l cunoaște, chemat fiind la Brașov de patriotul basarabean Toma Istrati, întemeietorul Fundației „România, inima mea”. A avut loc la Centrul Cultural Reduta un moment patriotic compus din discursuri și recitări de poezii. Bineînțeles, poetul Nicolae Dabija a impresionat auditoriul prin opera sa și amintirile depănate, făcându-ne să simțim mai aproape de casă un colț din Basarabia furată. Cu timiditate, am cerut voie să recit și eu câteva poezii despre Unire, pe care le pregăteam an de an, fie că era vorba despre 1 Decembrie sau 27 Martie. Am vorbit și despre revista Credința noastră pe care o editam la Biserica de Lemn din Brașov. Din acel moment, Nicolae Dabija m-a invitat să public într-o revistă adevărată, adică de mare tiraj, Literatura și Arta. Până prin 2006-2007, am trimis periodic poezii la această publicație, precum și bucăți de proză la „Clipa Siderală” de la Chișinău. Nu m-am dat în lături nici de la o colaborare cu Gazeta de Transilvania, care a dispărut ca ziar în 2009-2010, din cauza crizei economice. Am făcut câteva drumuri în Basarabia, cel mai important pe 27 Martie 2008, când se împlineau exact 90 de ani de la prima dintre unirile de la 1918. Din cauză că am atras atenția autorităților anti-românești care filau fiecare manifestație națională, am fost săltat din fața statuii Poetului Mihai Eminescu din parcul central din Chișinău de polițiști, dat pe mâna securității, judecat și expulzat peste graniță în aceeași zi, așa cum eram în clipa depunerii de coroane de flori din Ziua Unirii: în costum național și cu un sac de reviste (confiscate apoi). Pe Nicolae Dabija nu l-am mai văzut, însă. Am avut onoarea să-l întâlnesc în 2008 de două ori pe Grigore Vieru, o dată la Chișinău, iar apoi la Alaba Iulia, de 1 Decembrie, sărbătorind alături de Adrian Păunescu împlinirea a 90 de ani de la Marea Unire. Câteva luni mai târziu, Vieru avea să sufere în republică un accident rutier fatal, asupra căruia planează suspiciuni până azi. Voronin încă era atotputernic la Chișinău și patrioții adevărați erau vânați. Însă cu Nicolae Dabija aveam să mă întâlnesc de la distanță în paginile revistei Flacăra lui Adrian Păunescu, pe care am descoperit-o înainte de Anul Centenar (2018). Citeam cu nesaț însemnările lui săptămânale trimise prin e-mail de la Chișinău, cu un talent literar și un dar al povestirii cum numai moldovenii pot avea, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla. Așa am prins și eu gustul să scriu poezii pentru F.l.A.P. Oare le-o fi gustat și Nicolae Dabija? Oare și-o fi amintit de liceanul care îi trimitea texte pentru Literatura și Arta? Această taină cred că a trecut o dată cu geniul poetului la ceruri… Când am aflat de moartea lui prematură și neașteptată, pusă în seama noului coronavirus – dar știind că în spital, și mai ales la Chișinău, se pot întâmpla multe -, nu m-am putut stăpâni să nu fac o legătură cu modul straniu în care a murit dizidentul Paul Goma la Paris, cu un an în urmă, de aceeași năpastă. Oare i-a „ajutat” mâna lungă a securității? Nu vreau să speculez. Cert este că, o dată cu ei, a apus ecoul unei întregi epoci și cultura română e mai săracă. (Vlad Pârău)
În „Jurnalul meu video” publicat sâmbătă pe YouTube, ziaristul Ion Cristoiu scoate la lumină, printre altele, o curiozitate a istoriei: Mareșalul Ion Antonescu, numit de unii „gânditori” dictator sau criminal de război, se dovedea la vremea lui mult mai democrat decât conducătorii României de astăzi, pe subiecte sensibile, cum ar fi independența justiției și vaccinarea.
CE ZICEA ANTONESCU DESPRE JUSTIȚIE
„Nu mă pot amesteca în Justiție! Nu m-am amestecat și nu mă voi amesteca, chiar dacă am convingerea că Justiția greșește în unele cazuri (…) Sunt mâhnit, dar mă închin” în fața deciziei justiției – citat, 3 noiembrie 1942. „Klaus Iohannis, democratule, europeanule, NATO-istule, iată ce spune Mareșalul Antonescu, dictatorul, fascistul ăla – Nu mă pot amesteca. I se cerea să intervină într-un proces, împotriva unei sentințe definitive în defavoarea acestei doamne”, văduva unui fost primar al capitalei și fiică de general – a citit ziaristul Ion Cristoiu dintr-o colecție de rezoluții din epoca guvernării antonesciene (1941-1944). „Antonescu, în perioada când i se cere să conteste (decizia instanței) făcea ce voia în România (era conducătorul statului -n.red.), și totuși spune: știu totul, omul e perfect, cutare, sunt mâhnit, dar mă înclin în fața sentinței din justiție. Ăla era om normal, el știa că dacă începi să contești o hotărâre judecătorească, te-a luat” nevoia, conchide Ion Cristoiu, arătând că, o dată încălcată independența justiției, intruziunile și abuzurile factorului politic se pot ține lanț.
CE ZICEA ANTONESCU DESPRE VACCINURI
Rugat de o asociație de specialiști să se implice în vaccinarea populației, mareșalul Ion Antonescu, deși era, de facto, șef al statului în acele vremuri de război, deci ar fi putut foarte ușor să impună o singură direcție prin odin militar, își declină competența pe subiectul vaccinării. El atrage însă atenția că ar trebui ca vaccinurile și medicamentele să fie produse în țară, pentru a nu fi doar un pretext de înstrăinare a banilor publici/avutului național către firme și interese străine.
„22 decembrie 1943, Direcția Secretariat a PCM face cunoscut Ministrului Sănătății și Ocrotirilor Sociale rezoluția premierului / mareșalului privind vaccinarea peros cu bilaviccin. Ce spune mareșalul despre vaccinare? „Eu nu am dreptul să fac nici o recomandație tehnică în această privință și nici în altele cu același caracter. Am însă datoria să cer ca populația să poată fi vaccinată la timp, pentru a stăvili epidemiile. Mai am datoria să se treacă la fabricarea în țară a tuturor medicamentelor pe care le putem fabrica, pentru a nu exporta capital românesc pentru produse pe care le putem obține în țară. Este datoria Ministerului Sănătății să anihileze și chiar să zdrobească pe aceia care împiedică crearea unei industrii proprii în țară, fiindcă sunt în solda finanțelor puternice din străinătate”. Domnule, parcă e după 1989! Adică ăia omorau industria națională pentru că erau în solda ălora din străinătate, a finanțelor – subliniază jurnalistul Ion Cristoiu. Puteți urmări integral jurnalul lui video din 6 martie 2021.
Să ne amintim despre cum s-a dorit, de la cel mai înalt nivel, închiderea Institutului Cantacuzino, care se ocupă cu cercetarea și dezvoltarea de vaccinuri? Noi nu mai avem vaccin românesc nici măcar pentru gripa obișnuită, iar medicul din Timișoara care a descoperit o soluție românească împotriva coronavirusului nu a primit finanțare de la statul român.
Să ne amintim în solda căror interese și finanțe se află „distinșii domni” Rafila și Streinu-Cercel și alții ca ei?
Să amintim că toate vaccinurile comandate de România în 2020 și 2021 împotriva coronavirusului sunt fabricate în occident și cumpărate de la Comisia Europeană? Nu că ar fi fost mai breze cele din Rusia sau China, ci o producție autohtonă de calitate.
Să ne amintim că decidenții politici și-au permis să implice Armata Română în campania națională de vaccinare, așa-zis „voluntară” și „neobligatorie”, dar implementată cu medici însoțiți de militari?
„Viața merge în ritm viu, noi am rămas la carul cu boi”, era o concluzie amară a lui Ion Antonescu din 1942. Oare cum vom fi în 2022?
Un protest împotriva obligativității vaccinării va avea loc în Sibiu duminică, 7 martie, la ora 15:00, în Piața Mare a orașului. Acesta ar fi primul protest local împotriva exceselor legislative ale pandemiei, din 2020 până în prezent.
„Protest în legătură cu Proiectul Legii vaccinării obligatorii a adulților și copiilor PL-x nr.399/2017. Protestul are un caracter civic, nefiind o oportunitate pentru agenda politică a vreunui partid”, se arată în descrierea evenimentului de pe Facebook. Totodată, se precizează că protestul nu este contra vaccinării în general, ci contra unei legi care ar face-o obligatorie și arbitrară, desființând libertatea personală.
Organizatorul protestului, Bogdan Popa, explică pe scurt ce măsuri prevede proiectul de lege a vaccinării aflat în curs de a fi adoptat de Parlament. Este vorba de un calendar național de vaccinare pentru multiple afecțiuni (38!), care va deveni obligatoriu atât pentru copii, cât și – ATENȚIE! – pentru adulți. Mai mult, vaccinarea cu produsele experimentale bazate pe ARN mesager, numite „vaccin Covid”, va deveni obligatorie pentru toți românii prin această lege, deși până acum autoritățile o declaraseră opțională și vizând doar anumite categorii mai vulnerabile din populație.
„Legea vaccinării obligatorii, forma adoptată de Senat în 2017, care urmează a fi votată de Camera Deputaților
Proiectul de lege prevede vaccinarea OBLIGATORIE a copiilor, dar și a adulților. Ambele categorii vor fi obligate sa se vaccineze. Pentru copii devin obligatorii vaccinurile împotriva difteriei, tetanosului, tusei convulsive, poliomielitei, rubeolei, rujeolei, oreionului si hepatitei B.(art.26)
Pentru adulți va exista un „Calendar național al adultului” care va cuprinde anumite vaccinuri stabilite ulterior. (Art.70)
Vaccinarea anticovid cu vaccinuri insuficient testate și care conțin organisme modificate genetic va fi obligatorie atât pentru adulți, cât și pentru copii, fiind o situație epidemiologică specială. [Art.6(1); art.13, alineatul (b)]
În cazul în care refuzăm aceste vaccinuri, atât pentru noi, cât și pentru copiii nostri vom fi chemați din 3 în 3 luni pentru a fi consiliați.
Dacă nu ne prezentăm la consiliere vom primi avertisment, iar începând cu a doua abatere vom fi amendați cu sume cuprinse între 1000-2500 lei, conform articolului 71, alineatul (3), literele a) și c) Mare atenție la articolul 71, alineatul (3) litera e) unde suntem informați că în cazul în care nu respectăm obligațiile prevăzute la articolul 68 lit. a)-c), vom fi amendați cu sume cuprinse între 5000-10.000 lei.
Atenție încă o dată aici, pentru că nu este vorba de literele a) și c) , ci de literele a)-c), ceea ce înseamnă și litera b) care presupune realizarea efectivă a acestor vaccinuri obligatorii.
Deci nu este vorba doar de obligativitatea informării, ci și de obligativitatea vaccinării.
Aveți încredere în clasa politică din România și în faptul că politicienii ne vor binele? Vi se pare normal să fim obligați să ne vaccinăm cu vaccinuri stabilite de aceștia, prin „Calendarul național al adultului” pe care vor să-l facă? (Art.70)
Stop obligativității!”, a scris pe Facebook organizatorul demonstrației de la Sibiu. Este vorba de un protest autorizat de Primărie, la care pot participa maximum 100 de persoane, care să respecte distanțarea fizică și alte reguli în vigoare.
După mai bine de o săptămână de negocieri, cele trei formațiuni care ar urma să compună coaliția de guvernare agreată de președintele Iohannis s-au înțeles în sfârșit vineri asupra împărțirii ministerelor viitorului guvern Cîțu și a funcțiilor de conducere din Parlament.
Astfel, premier va deveni fostul ministru al Finanțelor, Florin Cîțu. El va avea în subordine doi vicepremieri, pe Dan Barna (USR-PLUS) și pe Kelemen Hunor (UDMR). Guvernul va avea în componență 18 ministere, dintre care 9 vor fi conduse de PNL, 6 de USR-PLUS și 3 de UDMR. Fostul premier, Ludovic Orban, va ocupa șefia Camerei Deputaților, iar președinția Senatului va fi asigurată de unul dintre liderii USR-PLUS. Restul numelor care vor ocupa fotolii și portofolii urmează a fi anunțate în următoarele zile, dar nu mai târziu de luni, 21 decembrie 2020, când președintele Iohannis s-a antepronunțat că vom avea o majoritate parlamentară care să învestească noul guvern.
Ludovic Orban, președintele PNL, a anunțat vineri seară că cele 3 formațiuni politice au ajuns la un rezultat privind structura noului Guvern și împărțirea funcțiilor de conducere a celor două camere ale Parlamentului.
„Am ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte constituirea Guvernului, structura Guvernului şi de asemenea poziţiile care vor fi ocupate de cele trei formaţiuni politice pentru cele mai importante funcţii în stat. Florin Cîţu este candidatul la funcţia de premier, susţinut de PNL, USR PLUS şi UDMR. În ceea ce priveşte cele două poziţii de preşedinte de la Parlament, preşedintele Senatului va aparţine unui candidat din partea USR-PLUS, preşedintele Camerei va aparţine unui candidat din partea PNL. Vor fi doi vicepremieri. De asemenea Guvernul va avea 18 ministere, dintre ele 9 vor fi conduse de PNL, 6 conduse de reprezentanţi USR-PLUS şi 3 vor fi conduse de reprezentanţi ai UDMR.
PNL va gestiona Ministerul Apărării, Ministerul de Externe, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul de Interne, Ministerul Educaţiei, Ministerul Energiei, rezultat din împărţirea Ministerului Economiei în două structuri distincte, în care Ministerul Energiei va fi condus de un reprezentant PNL, Ministerul Agriculturii, Culturii, Muncii şi Protecţiei Sociale.
În cadrul discuţiilor pe care le-am convenit, dincolo de portofolii, important este spiritul de echipă, solidaritatea şi coeziunea în punerea în practică a programului de guvernare, care a progresat”, a explicat Ludovic Orban, citat de pagina de facebook a PNL.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, fostul partener de guvernare al PSD și ALDE, se bucură că a obținut 3 ministere din partea coaliției PNL-USR- PLUS, precum și postul de vicepremier pentru liderul formațiunii, Kelemen Hunor. UDMR spune că a venit vremea faptelor, după „8 ani de instabilitate”, dar omite să arate că în acești ani s-a aflat la guvernare și în parlament, pe care le consideră „instabile” până la guvernul Cîțu.
„Vineri seara am reușit să cădem de acord asupra coaliției de guvernare de centru-dreapta. Interesul țării și totodată al nostru este ca România să aibă un guvern și un parlament stabil. După opt ani de instabilitate e timpul să ne apucăm de treabă!
Guvernul va avea 18 ministere și 2 vicepremieri. Dintre acestea UDMR va avea un vicepremier și își va asuma 3 portofolii: Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și a Administrației, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului”, a transmis UDMR, în limbile maghiară și română, pe pagina sa de Facebook.
Uniunea „Salvați România!” (USR), care a primit 6 ministere și postul de vicepremier pentru Dan Barna, s-a mulțumit să posteze pe facebook declarația comună a liderilor coaliției de guvernare, filmată de Digi24. La fel a procedat și Partidul PLUS, care se preconizează că va fuziona în viitor cu USR.
Partidul Social-Democrat, pe care președintele Iohannis s-a pronunțat că îl dorește scos în afara zonei de decizie politică, a comentat de pe margine că noua coaliție între formațiunile perdante la alegeri se va prăbuși în câteva luni și că parlamentarii PSD nu vor vota acest guvern.
„Președintele #PSD Marcel Ciolacu: „Șandramaua pierzătorilor se va prăbuși asurzitor în doar câteva luni. Foamea de funcții a lui Orban și Barna a învins interesul pentru soluțiile reale de a scoate România din criza sanitară și economică. Niște hiene politice care nu vor face nicio reformă! Un premier de paie ținut în lesă de Orban. Și doi vicepremieri care aveau nevoie de niște birouri, că de coordonat nu vor coordona nimic! PSD nu va vota niciodată acest guvern al menținerii României în criză, al subdezvoltării, al prăduirii naționale! Totuși, președintele Iohannis doarme liniștit când știe că peneliștii săi au dat pădurile României pe mâna celor care cumpărau Ardealul și fugeau cu el în spate?!”, se întreabă PSD pe pagina oficială de Facebook.
Ultima remarcă este o aluzie la declarațiile halucinante ale președintelui Iohannis (el însuși fiind reprezentantul unei minorități naționale), care îi acuzase pe parlamentarii PSD că ajută UDMR-ul să treacă o lege privind autonomia „Ținutului Secuiesc”, luptându-se „să dea Ardealul Ungurilor”, în celebra ieșire de la finele lunii aprilie 2020, intitulată „ Jo napot kivanok PSD”.
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care a câștigat un scor surprinzător la alegerile parlamentare (9%), dar nu participă la guvernare alături de PNL și nu pare dispusă la vreo înțelegere cu PSD-ul, a făcut o declarație prin care își arată stupefacția că, în urma trocului politic PNL-USR-PLUS-UDMR, Kelemen Hunor a ajuns vicepremier. AUR s-a mulțumit să atace UDMR, pe care îl numește „ONG-balama care nu îi mai reprezintă pe etnicii maghiari din România”, fără a face alte comentarii despre ceilalți componenți ai coaliției de guvernare
„Kelemen Hunor, al doilea om în Guvern?
Zilele astea au loc runde de negocieri la Vila Lac și tot ce auzim este cum cutare își dorește funcția de președinte al Camerei Deputaților sau de vicepremier, cutare partid va avea X ministere, alt partid Y ministere, un alt partid nu va renunța la ministerul Z și nici la ministerul V.
UDMR face ce a făcut mereu: se relaxează și cere mai mult și mai mult, pentru că a fost învățat să obțină.
„Partidul”-ONG-balama care nu îi mai reprezintă pe etnicii maghiari din România este veșnic la guvernare.
AUR este până acum singura formațiune politică parlamentară care a promis că va demara procedura de suspendare a președintelui republicii, pe motivul încălcărilor de către acesta a Constituției României, în special prin faptul că a încălcat principiul neutralității politice a funcției prezidențiale, prin exprimarea de poziții publice în favoarea fostului său partid sau în defavoarea adversarilor politici ai acestuia.
Continuând obiceiul pe care l-a cultivat încă din timpul carantinei instituite prin starea de alertă din primăvara anului 2020, starețul Efrem al Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos dialoghează periodic în direct cu urmăritorii portalului Doxologia din România. În cadrul videoconferinței de luni, 14 decembrie, surpriza serii a fost dată de prezentatorul radio-TV Daniel Buzdugan, care s-a declarat un jurnalist creștin și fost vizitator al mănăstirii athonite. El l-a întrebat pe starețul Efrem Vatopedinul cum poate un ziarist român și creștin să facă din emisiune, misiune și să aibă curajul de a-L mărturisi pe Hristos, în contextul în care presa națională vădește derapaje anti-religioase tot mai frecvente, precum și ce poate face un reporter dacă primește sarcini de serviciu contrare conștiinței sale creștine. Răspunsurile starețului au fost concise, dar tranșante și pline de seninătate.
Daniel Buzdugan: Îmi face o deosebită plăcere, mai ales că îmi amintesc că, ultima dată când mi-ați pus mâna pe creștet, când am fost la mănăstirea Vatopedou și mi-aș dori din suflet să se întâmple cât mai curând, să fim acolo în curtea mănăstirii. Eu lucrez în radio și televiziune și părintele Chiril, duhovnicul meu de la mănăstirea Vatopedou, când m-a văzut prima dată m-a întrebat cu ce mă ocup. Și i-am zis că lucrez la radio și la televiziune și că fac emisiune. Și părintele Chiril mi-a spus: Tu nu trebuie să faci emisiune, tu trebuie să faci misiune!
Aș vrea să vă întreb, din acest punct de vedere, cum ar trebui să se desfășoare misiunea unui om care lucrează în radio și în yeleviziune și care este un creștin mărturisitor? Și cum să ne raportăm la cei care, în momentul în care tu Îl mărturisești pe Dumnezeu, mărturisești Biserica Ortodoxă, mărturisești că ești un creștin ortodox, te atacă imediat după ce ai mărturisit acest lucru? Mie nu îmi este frică, dar am o grămadă de colegi care lucrează ca jurnaliști în radio și în televiziunea din România, care sunt iubitori de Hristos, dar cărora le este frică.
Arhimandritul Efrem Vatopedinul: Se tem de ce? Pentru că nu-L trăiesc pe Hristos așa cum trebuie. De aceea și întrebarea despre misiunea corectă, sănătoasă: Misiunea se face în momentul în care Îl trăim pe Hristos așa cum spun Sfinții Părinți și atunci nu se poate ascunde cetatea pe munte stătătoare. Și când Îl trăim pe Hristos, Îl iubim pe Hristos. Îndată ce omul gustă din prezența lui Hristos, îndată i se trezește ceea ce Sfinții Părinți numesc „dragoste dumnezeiască”. Și, atunci când ni se dă prilejul, în orice ceas și în orice clipă, dăm mărturia lui Hristos.
Daniel Buzdugan: Am aflat de cazuri de jurnaliști creștini care au fost unii dintre ei trimiși la Sfânta Parascheva de la Iași să filmeze cu camera ascunsă pentru a scoate în evidență lucruri negative. Unii dintre ei au refuzat așa ceva, fiind creștini, dar ce se va întâmpla în viitor când unii ca aceștia vor fi obligați să accepte sau să își piardă serviciul?
Arhim. Efrem Vatopedinul: Fiecare trebuie să lucreze după conștiința lui. Când avem în noi conștiința lui Hristos, această conștiință a lui Hristos ne va porunci ceea ce trebuie să facem.
Daniel Buzdugan: Mulțumesc. Doamne, ajută! Binecuvântați!
Arhim. Efrem Vatopedinul: Ne rugăm să vă întâmpinăm din nou la Vatopedu!
Realizatorul radio-TV Daniel Buzdugan, originar din Iași, s-a remarcat ca jurnalist creștin cu ocazia Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (I.T.O.), ediția 2017, desfășurate în capitala Moldovei. El a acceptat să fie unul dintre prezentatorii evenimentelor ortodoxe din zilele de 1-4 septembrie și a adresat cu acel prilej 5 mesaje către tineri, prin care i-a îndemnat să nu se rușineze de Dumnezeu și să devină, prin implicarea lor, o forță a Bisericii.
Doxologia este un portal ortodox întreținut de Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Puteți urmări înregistrarea integrală a videoconferinței citate pe Facebook.
Preotul Mihai Mircea Sămărghițan, slujitor timp de 42 de ani al Bisericii dintre Brazi (Parohia Cibin I Sibiu – Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Martiri Brâncoveni”), dintre care peste 23 de ani s-a luptat în procese cu greco-catolicii pentru a păstra lăcașul de cult în folosința ortodocșilor, a trecut la Cele-Veșnice pe 31 octombrie 2020, fiind testat pozitiv la coronavirus, dar și pe fondul altor suferințe asociate vârstei de aproape 76 de ani.
Preotul Mihai Mircea Sămărghițan
Credincioșii Bisericii dintre Brazi, unde slujesc preoții Călin Sămărghițan (fiul celui decedat) și Vasile Dariciuc, au adus lumânări și flori la tabloul părintelui Sămărghițan senior amplasat duminică, 1 noiembrie, în curtea bisericii, unde majoritatea credincioșilor au asistat în aer liber la Sfânta Liturghie, slujită de părintele Dariciuc. Acesta a mărturisit că ultima liturghie pe care a slujit-o împreună cu cel ce avea să plece la Domnul a fost duminică, 4 octombrie 2020. În seara zilelor de duminică 1 noiembrie și luni 2 noiembrie, de la ora 18, s-a ținut sărăcusta (slujba de pomenire) în memoria părintelui Mihai Sămărghițan, iar marți 3 noiembrie la ora 11, în curtea bisericii, s-a oficiat slujba de înmormântare, fără sicriu, care a fost înlocuit de un catafalc cu fotografii, din cauza regulilor speciale aplicate în cazul decedaților cu coronavirus. Această slujbă a fost transmisă online pe pagina de Facebook a Bisericii dintre Brazi, ca o mângâiere pentru unii dintre apropiații îndrăgitului preot care nu au putut să participe fizic. Tot marți, de la ora 13, la Cimitirul Municipal Sibiu a avut loc depunerea în mormânt a trupului neînsuflețit. Din cauza acelorași protocoale sanitare, întreaga ceremonie a fost limitată la cel mult 20 de minute, iar rudele și cei apropiați, în măsura în care au avut voie să asiste, au făcut-o în cadru restrâns, păstrând distanța și purtând măști de protecție. Natura l-a compătimit mai mult decât răceala concetățenilor înfricoșați de răspândirea bolilor, în ziua conducerii lui pe ultimul drum cerul plângând cu o ploaie liniștită de toamnă. Joi, 5 noiembrie 2020, cel care a fost timp de 4 decenii păstorul duhovnicesc al comunității parohiale „Cibin I” ar fi împlinit 76 de ani.
Veșnica lui pomenire, sus în Cer, la nemurire!
Exprimându-ne regretul și transmițând sincere condoleanțe familiei greu încercate, ne permitem să reproducem mai jos necrologul părintelui Mihai Samarghițan, care a fost citit marți în timpul slujbei de înmormântare și apoi postat pe pagina de facebook a Bisericii dintre Brazi.
Mihai Mircea Sămărghițan „s-a născut la 5 noiembrie 1944 în CERGHID, jud. Mureș, în familia preotului IOAN Sămărghițan și învățătoarea CONSTANȚA, fiind al patrulea din 5 frați, pe lângă alți 3 băieți și o fată, Pompei (decedat), Octavian, Ioan și Aurelia.
S-a născut în casa parohială care era distrusă de trecerea frontului celui de-al doilea Război Mondial, și care avea acoperișul și un perete întreg prăbușite.
În 1947, când avea trei ani, o altă încercare s-a abătut asupra familiei. Tatăl, preotul Ioan, a fost arestat împreună cu marele său profesor, Nichifor Crainic, inițiatorul Filocaliei românești și fondatorul catedrei de mistică, profesor pe care îl adăpostea în fuga sa prin Ardeal din cauza condamnării suferite din partea regimului comunist. Preoteasa însărcinată și cu patru băieți sunt strămutați la Iclandul Mare, unde tatăl ei era preot, Matei Morușca (fratele episcopului Policarp Morușca, primul episcop al românilor din America, înainte de război.)
În 1950, tatăl este eliberat și se întorc cu toții înapoi în Cerghid.
Cu toate încercările, lumea de copil trăitor la sat s-a desfășurat plină de peripeții și întâmplări năstrușnice, despre care povestea întotdeauna cu farmec și nostalgie.
Școala primară de 7 clase a făcut-o în satul natal. Urmează apoi Seminarul teologic din Cluj-Napoca. În timpul seminarului, faptul că se trăgea dintr-o familie condamnată de regimul comunist i-a adus și neplăceri, dar și satisfacții duhovnicești. Amprenta de ”Sămărghițan al lui Crainic” avea să-l urmărească întreaga viață. A fost mândru întotdeauna de aceasta.
În timpul seminarului, în 1960, după colectivizarea agriculturii, familia este strămutată la Cuștelnic, tot în jud. Mureș.
Între 1965-1968 urmează cursurile Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu, sub îndrumarea marilor profesori pe care i-a admirat întotdeauna și de care vorbea cu nețărmurit respect. Și cu haz. În 1968 își susține licența în drept bisericesc și se căsătorește cu CARMEN Petrișor. Se cunoscuseră la Școala de Artă, secția de canto clasic, participând mereu la concerte. Căsătoria este încununată cu nașterea celor cinci copii: CĂLIN, CORINA, CARMEN și gemenii CONSTANTIN și ELENA pe care i-a iubit nespus, i-a format și i-a educat în Dumnezeu, cu har și nețărmurită căldură sufletească.
Tot în 1968 este hirotonit diacon pentru Catedrala mitropolitană din Sibiu, ocupând și funcții administrative în cadrul Mitropoliei: magazioner, casier, serviciul administrativ. În cele din urmă ajunge consilier administrativ-bisericesc. Modestia, calitățile sale administrative, umane și duhovnicești, abilitatea de a lucra blând și calm cu oamenii, au făcut să fie consilier bisericesc într-o perioadă dificilă pentru Biserica Ortodoxă Română, sub trei mitropoliți: Nicolae Mladin, Teoctist Arăpașu (când era Mitropolitul Moldovei și locțiitor al Mitropoliei Ardealului) și Antonie Plămădeală.
Ferm în hotărâri, s-a achitat de îndatoririle acestei funcții pretențioase cu noblețe sufletească, cu căldură și înțelegere față de nevoile personale ale preoților din Arhiepiscopia Sibiului. Pe câți a putut i-a ajutat. Și a putut pe aproape toți. Cei trei mari Mitropoliți i-au fost model și i-a slujit cu admirație, cu devotament și cu jertfelnicie. Și fiecare în parte l-a apreciat, Patriarhul Teoctist ținându-l minte și invitându-l pe neașteptate, oferindu-i o mare cinste, la unele activități chiar și după mulți, mulți ani după ce fusese ales Patriarh la București.
Amprenta de ”Sămărghițan al lui Crainic” l-a urmat, l-a mai rănit dar l-a și încununat. După Revoluția din 1990 avea să-și cunoască și dosarul de urmărit.
În 1975 este hirotonit preot, iar în 1977 este numit paroh la biserica dintre brazi, Sibiu-Cibin I, păstrându-și și funcția de consilier bisericesc, de care se achită cu același devotament.
Viața la parohie începe să crească, să dea roade și să înflorească. Devine părintele duhovnicesc a zeci și sute de credincioși din generație în generație, deschizându-le ochii și inima spre Dumnezeu.
Câștigă inimi și suflete, îndreaptă căi și destine.
Misiunea preoțească se extinde și este asumată total și fără echivoc, într-o perioadă în care Biserica își îndeplinea misiunea sub un regim, cel puțin oficial, ostil ei. Sub grija sa și a colegului său, Traian Bârsan, în 1987 se pictează biserica dintre brazi care se împodobește cu opt vitralii și un nou iconostas sculptat în lemn.
Din funcția de consilier bisericesc demisionează în 1990, într-o perioadă din nou tulbure pentru biserică, la presiunea unui grup care dorea schimbarea Mitropolitului Antonie. Este scris injurios cu vopsea pe pereții Facultății de teologie, este hulit, este batjocorit pe nedrept. Integru până la capăt, nu poate accepta să fie cel care schimbă un Mitropolit și, la sugestia sa, întreaga echipă de consilieri a Mitropolitului Antonie demisionează. Le-a spus colegilor săi consilieri aceste cuvinte: ”mamele noastre nu ne-au făcut consilieri, mamele noastre ne-au făcut preoți”.
Astfel, rămâne doar la biserica dintre brazi, în frumoasa și unita familie a parohiei de pe malul Cibinului. Gestul este însă providențial, căci va urma o altă perioadă delicată, a proceselor de retrocedare. Pr. Mihai se dedică parohiei și păstrării acestei biserici în mâinile credincioșilor care au întreținut-o de-a lungul anilor și în sânul Bisericii Ortodoxe strămoșești. Întotdeauna blând, mereu răbdător și mult ostenitor, nerefuzând pe nimeni niciodată, de-a lungul anilor s-a făcut iubit, respectat și admirat de generație după generație.
În 1990 va deschide și capela Sf. Andrei din cadrul Liceului Carol I de astăzi, de existența căreia știa încă dinainte de `89, pe când era depozit de carte.
A fost iubit și apreciat și de către următorul Mitropolit al Ardealului, IPS Laurențiu Streza, care i-a fost la rându-i părinte duhovnicesc și care i-a oferit pentru meritele sale Crucea Șaguniană. Pr. Mihai i-a purtat un respect nețărmurit, știind foarte bine problematicile cu care o asemenea misiune arhierească se poate confrunta.
A fost și un vrednic și iubit reprezentant al Bisericii în Consiliul Județean Sibiu, pentru două mandate: 2012-2016 și 2016-2020.
S-a pensionat în 2016, slujind însă în continuare în biserică, alături de fiul său mai mare, rămânând în mijlocul credincioșilor și dedicându-se și mai mult familiei.
Familia Sămărghițan unită prin el și soția Carmen cu familia Petrișor au împletit prin credință, muzică și bună cuviință o altă mare familie care îi va duce pe mai departe discreta dar înlăuntru-strălucitoarea sa imagine de soț devotat, tată iubitor și nespus de fericit bunic.
Îi plăcea să se uite la tenis și la fotbal. Era un bun jucător de șah. Cânta la pian și la acordeon. Din nici o delegație nu venea fără cadori pentru copii. Și-a pus sufletul și toată disponibilitatea pentru sănătatea ficei Corina. În facultate era ”împăciuitorul”, în parohie era ”părintele nost”. A salvat o biserică, a plantat un brad argintiu lângă ea. Încă nu se știe dacă a săpat vreo fântână. În sufletele multora, da.
A fost un model de blândețe, credincioșie și respect pentru toți cei cinci copii. A fost până la ceruri încântat pe rând de nepoții care i s-au adăugat mlădițe: ARINA, MIHAI, ALEXANDRU și TUDOR. N-a construit case, n-a agonisit în hambare. A fost un risipitor de iubire. A fost soarele cel de după Soarele Hristos. Miel în mijlocul lupilor. Miel și împărat. Puternic și robust; fragil și cuminte. Chinuiți de spaimele lumii acesteia, plămânii lui n-au mai reușit să alimenteze inima lui uriașă, care a cedat.
Strălucirea ochilor săi albaștri, eternul zâmbet de pe chip, inegalabila sa bunătate și o anumită candoare care l-a însoțit până la sfârșit sunt piscuri greu de atins și icoane sfinte pentru cei pe care îi lasă în urmă. Pleacă în ziua „Luminației” (moșii de toamnă), cu 5 zile înainte de a împlini 76 de ani, zdrobitor de devreme și de neașteptat, să ne pregătească dincolo calea. Știm, ne va veghea. Își ia rămas bun de la TOȚI.
Și vă roagă să îl iertați. Mai ales să îl iertați că a plecat atât de fără veste și atât de curând”, a scris în memoria tatălui său părintele Călin Sămărghițan, fiul preotului decedat, slujitor al aceleiași Biserici dintre Brazi.
Unii teologi i-au luat apărarea lui Theodor Baconski referitor la postarea pro-„diversitate” în care îi acuză pe ortodocși de lipsă de deschidere/toleranță și consideră morala creștină ca pe o piedică în calea integrării europene (de ca și cum Ortodoxia ține de Rusia sau religia de politică, de ca și cum am fi singurii ortodocși din UE, de ca și cum nu ești european în virtutea naționalității și tradiției tale și „diversitatea” nu e bună decât pentru a-i cuprinde pe alții – ce cocktail de erori logice!). Apărătorii teologului băsist spun că da, noi ortodocșii ne blocăm în respingere și nu avem o abordare pastorală pe tema păcatului respectiv, putându-se găsi strategii punctuale de abordare măcar din scaunul de spovedanie. Da, însă spovedania presupune recunoașterea greșelii și manifestarea dorinței de întoarcere (metanoia), nu perseverarea cu mândrie(„pride”) în același păcat, din care îți construiești o identitate și un steag (multicolor, ca să treacă neobservată prin „diversitate” culoarea maro). Cel care nu se căiește nici nu se spovedește, el se consideră fără păcat. Or, biserica e un spital duhovnicesc, nu un loc de paradă a „drepților” între popoare. „Drepții n-au nevoie de (po)căință”. Bineînțeles că rămâne problema pastorală a întoarcerii din păcat a oricărui fiu risipitor. Ce nu-mi place mie e public shaming-ul lansat la adresa ortodocșilor, etichetati in corpore ca extremiști. Deci, pe de o parte, Baconski propovăduiește toleranța față de cei din afara Bisericii, dar pe de altă parte nici el nu e tolerant cu creștinii, pe care îi face înapoiați și îi ceartă că pun în pericol viitorul țării (musai occidentalizat) prin modul lor de a fi. Virtuțile creștine nu sunt bune, dar facem recurs la „valori” nenaturale. Dublă măsură! Plus că, dacă citești printre rânduri, miza articolului baconskian nu e compasiunea pentru soarta celor în situație, adevărata îngrijorare este de a nu periclita parcursul de integrare a Orientului în Occident (?) prin refuzul adoptării ideologiei perversității diversificate la toate nivelurile societății, inclusiv sau mai ales la cel religios/cultic. Cu alte cuvinte, schimbați rânduiala lui Dumnezeu pentru socoteli omenești! Pentru ce pretenția ca interesul politico-ideologic să-l subordoneze pe cel spiritual-religios? Cetățenia europeană trebuie să devină o religie? Statul laic se pretează să importe ideologia asta multicoloră, dar nu poți cere Bisericii să facă dogmă din ea. Biserica e deschisă pentru convertirea păcătosului, nu e permeabilă pentru adoptarea păcatului ca valoare proprie. Or, asta se urmărește de fapt. Ursula von der Leyen a spus recent, de la tribuna Parlamentului UE, că toleranța față de orice orientare sexuală (adică mai ales față de cea cu pricina) e o „valoare europeană” fundamentală. Poftim? De când acest teribilism marginal e proclamat ca valoare de căpătâi? Ne amintim cum, cu ani în urmă, UE l-a refuzat pe papa Ioan Paul al II-lea când a cerut ca rădăcinile creștine să fie trecute în constituția europeană ca mențiune, fiindcă Europa a fost clădită pe ruinele Antichității și pe cultura Creștinismului. N-au fost de acord neomarxiștii Uniunii Sovietice Occidentale cu o asemenea „blasfemie”! Adevărul doare, mai ales că nu dispare atunci când îl acoperi cu straturi groase (și colorate) de minciună! În schimb, creștin-democrata germană Ursula (nume de sfântă!), șefa Comisiei pretins-Europene, vine și proclamă perversa „diversitate” ca valoare fundamentală a Europei, fără a consulta în prealabil statele Europei și știind bine că o face împotriva voinței unor țări importante, precum Polinia, Ungaria și o parte din România (acele 4 milioane de români care au votat la Referendumul despre Căsătorie). Iar tema e strecurată abil în discursul de luptă comună contra pandemiei, a cărei rețetă e unirea întru acceptare (deci, nivelarea)! Ce virus politic ne-am tras! Polonia a declarat „zone libere de leghebetism”, iar Ursula spune, textual, că aceste zone nu au ce căuta în UE. Cât de tolerant e asta? Cu ce este mai importantă o minoritate zgomotoasă de atei mințiți și confuzi decât o majoritate de creștini hotărâți, care știu ce (nu) vor cu viața lor (fără a interzice modul de viață al altora, dar nelăsându-se influențați și subjugați cultural)? Trebuie să ne cerem scuze și să ne culpabilizăm că avem prapori cu Cruce, în loc de steag multicolor? Toleranța și diversitatea nu ni se aplică și nouă, sau unii sunt „mai egali” decât alții? Se pare că așa se dorește în „noua normalitate”, judecând după scârba și superioritatea cu care ne tratează intelectualul cu nume rus și ifos occidental. Vocea lui Baconski nu e un simplu delir în miez de noapte pe „feisbucul meu unde scriu ce vreu” -vorba românului!-, ea vine la câteva zile după colorarea UNITER-ului de către „deschisul” Caramitru senior (alt nume de român „adevărat”!) și cu puține zile înaintea ieșirii lui Klaus Werner pe aceeași temă (la dânsul, „tema” e eternă și constantă, chit că el și cu partenera „de sex opus” pozează în familie tradițională pe treptele catedralei catolice din Sibiu, din an în Paști). Deși Baconski se agață de pretextul milei creștine și toleranței politice, supărarea lui e alta: că suntem prea ortodocși și prea estici (noi, ăștia, că el s-a născut occidental între sălbatici daci, quelle fatalité!) și nu ne lăsăm disciplinați, reeducați, integrați, asimilați. Pledoaria lui nu e o argumentație, ci o înlănțuire de sofisme, de vreme ce el nu recunoaște europenitatea intrinsecă a românilor, trece peste cei 13 ani de apartenență unională a României, confundă alianțele geo-politice cu adeziunile ideologice și cu angajamentul religios, care nu e negociabil și nici nu ni s-a cerut să-l negociem, și își vădește „toleranta” intoleranță la specificul propriului popor, care are „ghinionul” să nu fie de gintă occidentală și de religie reformată. Toată această ciorbă de erori de logică, d-l Baconschi ne-o livrează ca „atitudine” de intelectual cu pretenții de teolog. Un lucru cu atât mai jenant cu cât e luat mai în serios. Împăratu-i dezbrăcat, dar în curcubeu înfășurat! Acestei specii de militanți atei camuflați în teologi-caviar le-o prefer pe baba lui Petre Țuțea, care în ciuda defectelor ei, e Om și nu dihor. Dar, să nu judecăm noi, pentru a fi judecați de ei – asta da, toleranță la intoleranți! La urma urmei, mai bine să fiu numit netolerant, decât necreștin și, la următoarea re-setare a „valorilor”, neom! (O opinie de Vlad Pârău).
Nu știu ce mi-a venit mie, în seara de Ajun, când am sunat-o pe Bunica să-i fac îndătinatele urări, de i-am pus și întrebarea cum se făcea colinda în satul de munte, pe vremea copilăriei ei. Cu mult, cu puțin, am descuiat lada de zestre a unor amintiri mai bogate decât mă așteptam. Iată ce a ieșit:
„La început colindau femeile care aveau copii mici, de țâță, pe care îi luau în brațe și se duceau cu ei pe la vecini. Îi primeau oamenii pe toți, să știi! Nu umblau tot satul, dar în zona unde erau, se știa că vin femeile cu copiii ăi mici. Ele colindau, ziceau colinde care sunt vechi pentru Biserică, le cântau și ele. În rest, pentru colindatul satului, oamenii se adunau la apă, jos, la pod. Acolo, aprindeau torțe și plecau în sat, de la ușă la ușă, de o parte și de alta a drumului. Toți oamenii erau cu sacii de colaci la poartă și toată lumea dădea un colac la copiii care veneau la colindat. Noi ne uitam, la părinții mei era casa înaltă, și ne uitam cum se aprind torțele la pod și urmăream în sat până ajungeau la noi și până se duceau în sus. Toată lumea colinda.
Bineînțeles că mă duceam și eu la pod și plecam prin sat la colindat și, când veneam acasă, turnam săcuiul cu colaci pe masă. Era un săcui făcut din lână cu obrâncă peste umăr. Și-l turnam pe masă în cameră sau în bucătărie și alegeam de acolo colacii care erau mai frumoși, că erau și… de toate mărimile, după puterea fiecăruia. Și mă concuram cu fratele meu și număram să vedem care are mai mulți. Vai, dar era comoară! Pe atunci, colacul ăla era o bucurie. Eram bucuroși de săcuiul ăla plin de colaci! Acuma, dacă vin, sunt simandicoși, vor bani…în fine, așa era atunci!
După ce treceau toți cu torțele și cu veselie și bucurie și se împingeau, era zăpadă multă și, după ce se termina totul cu colindătorii, atuncea rudele, prietenii se strângeau la câte o casă, la vecini, la prieteni, dădeau țuică și colaci pe masă. Așa era atunci. Știu că la tăticul meu veneau prietenii lui și îi aduceau -erau unii care aveau vite sus la munte și de la capre se mulgea un lapte târziu, aproape către iarnă, caprele mai aveau lapte și făceau brânză frământată, un fel de urdă- și îi aduceau lui tăticu o gălețică cu urdă din aia de la capre, făcută târziu. Prietenul îi zicea: ți-am adus brânză înghețată. Făcută târziu. Era foarte frumos! Viața aia nici în povești n-o mai găsim.
Cu steaua, mergeau cu steaua. Era un grup de tineri din ăștia care, la vârsta de 18 ani, niște tineri mai răsăriți așa, ei se uneau și cântau Steaua. Să știi că lumea prețuia toate astea. Erau sărbătorile cu adevărat sărbători de Crăciun și de Anul Nou, închinate Bisericii și lui Dumnezeu! Acuma…, doar să fie masa plină de bucate, și cu asta se termină. Ca și cum masa asta n-ai putea s-o faci în fiecare zi! Deci, se pierde izul de sărbătoare dumnezeiască, sfântă! Atunci, era o unire, o bucurie așa, generală, și erau oameni sinceri. Nu știu, eu păstrez amintiri din copilărie fantastice, frumoase! Acuma nu mai sunt așa ceva.
La noi la Biserică ai văzut cum se face slujba? Muzica… Strana completează perfect slujba. Fără cântecul stranei multe biserici pierd foarte mult de la frumusețea slujbei. D-l Achim, profesorul de muzică, susține slujba cu cântecele foarte frumos, rar găsești așa ceva!”, a povestit Bunica Eugenia din Mehedinți, în seara de Ajun.
După ce am vorovit puțin cu ea, mi-a venit pofta de colindat și am plecat pe la prieteni, cu pacea în suflet și cu muzica pe buze! „Creștinilor, noi, astăzi, un praznic mare-avem, ca să-l puteți cunoaște, veniți la Viflaiem!”.
Voi ce amintiri aveți despre acest străvechi obicei?
Bisericuta memorială „Mihai Viteazul” se află în municipiul Alba Iulia, în vecinãtatea zidurilor cetãtii, la 500 m de Obeliscul închinat eroilor martiri Horea, Closca si Crisan. Pe locul actualei bisericute de lemn s-a aflat vechea ctitorie, din anul 1597, a voievodului unificator Mihai Viteazul. Centru al Mitropoliei Ardealului din veacul al XVII, unde au slujit sfintii ierarhi mãrturisitori Ilie Iorest si Sava Brancovici (pomeniti la 24 aprilie),vechea catedrala din acest loc avea ca hram Sfanta Treime, simbol al unitãtii de credintã si de neam al celor trei tãri românesti. Ea nu s-a pãstrat, fiind dãrâmatã în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714. Însã, începând cu anul 1988, se reconstruieste noua bisericutã pe acelasi loc si cu acelasi hram, Sfânta Treime, sfintindu-se în anul 1992. În 26 noiembrie 2006 se sfinteste bisericuta si are ca ocrotitor pe Cuviosul Pãrintele nostru Sfântul Siluan cel de la Sfântul Munte Athos.
Zidurile Cetății și promenada romantică
Obeliscul în cinstea eroilor martiri Horea, Cloșca și Crișan
Poarta a 3-a a Cetății
Rămășițele Legiunii a 13-a Gemina
Statuia voievodului Mihai Viteazul, Unificatorul celor 3 provincii românești: Valahia, Transilvania, Moldova.
Catedrala romano-catolică
Fostul Cazino, actualul Muzeu al Unirii – locul unde s-a votat Unirea de la 1918
Telegraful Unirii 