Nicolae Dabija a luat cu sine la Cer Literatura și Arta Basarabiei

Vineri, 12 martie 2021, a trecut prematur la cele veșnice scriitorul Nicolae Dabija, la vârsta de 72 de ani. Far al mai multor generații de oameni ai condeiului și unul dintre actorii redeșteptării naționale din Basarabia. Redactor-șef al revistei „Literatura și Arta”, primul ziar din fosta R.S. Moldovenească ce a trecut la grafia latină, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și în legislaturi ulterioare, om de cultură, om de litere, poet, romancier și publicist. Nu în ultimul rând, scriitor de literatură pentru copii. Autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri, dintre care unele au fost traduse și editate în mai multe țări ale lumii. Președinte al Forului Democrat al Românilor (ONG) din R. Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

A fost nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În 1972 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova. În 1975 a debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea”, urmat de alte volume de poezie (mai multe, AICI).

Din 1986 este redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din R. Moldova, publicație care, în perioada sa de glorie, depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Sub conducerea lui, în anii 1988-1989, „Literatura și Arta” a apărat și chiar forțat revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în în Basarabia încă sovietică (U.R.S.S. s-a dizolvat abia în 1991).

În perioada 1989-1991 a fost deputat în Sovietul Suprem (forul legislativ) al RSS Moldovenești. Ca deputat în Parlamentul de la Chișinău (legislaturile 1990-1994, 1998-2001), a contribuit la promovarea unor legi istorice, precum Declarația de Independență a Republicii Moldova față de U.R.S.S., legile care au oficializat Tricolorul ca de drapel de stat și au consfințit Stema și Imnul de stat al Republicii Moldova.

El a editat și 3 cărți de proză doar în ultimul deceniu, dintre care cea mai bine primită pe plan național și internațional a fost romanul „Tema pentru acasă”, tradus în mai multe limbi.

Cum l-au văzut alții pe NIcolae Dabija?

Opera sa poetică plăsmuită până acum izvorăşte de foarte departe, din adâncurile limbii ce ni l-a dăruit pe marele Eminescu, căreia îi ascultă în acest veac, pe sfârşite, şi celui de-al doilea mileniu al Logosului întrupat în istorie, imperativele etice, splendoarea, şi-i răspunde cu dureroasă bucurie angajându-se în ascensiunea sa ce implică dăruirea aşa cum au cunoscut-o, acceptat-o, nemuritorii înaintaşi, de dincolo de Varlaam până la Mateevici sau Matcovschi, contemporanii săi, ca să vorbim doar de câţiva din matca ce-o reprezintă. L-am citit de-a lungul anilor, l-am ascultat rostindu-şi versurile în faţa unei săli arhipline ce-l copleşea cu aplauze, i-am recitit acuma într-o zi şi o noapte de vară toată opera sa poetică, şi nu-mi voi tăinui bucuria şi entuziasmul ce m-au cuprins de atâtea ori până la lacrimă, aşa cum ţi se întâmplă ori de câte ori irupe adevărul frumuseţii în opera de artă, când peceţile cedează şi se stabileşte comuniunea cea tainică între inima ce vorbeşte şi una ce ascultă, asupra vieţii de necuprins, asupra suferinţelor ce-şi află transfigurarea din care se bănuie ieşirea biruitoare resurecţională. (Ioan Alexandru)

Nicolae Dabija este poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia. Unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, cercetător profund şi original al literaturii vechi ro­mâneşti, autor de manuale şcolare, unele dintre ele arse în Transnis­tria bolşevică, altele scoase azi din învăţământul Basarabiei încă bolşevizate, animator al vieţii politice şi, credem că nu exagerăm, un eminent publicist, inima celei mai vibrante publicaţii basarabene „Literatura şi arta”, în care curajosul bărbat răstoarnă aproape săptămânal câte o brazdă de aur la rubrica „Vai de capul nostru!” – Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară. (Grigore Vieru)

(mai multe, AICI)

L-am cunoscut pe Nicolae Dabija în perioada în care eram licean la Colegiul Șaguna din Brașov (2004-2008). În Republică domnea Voronin, omul rușilor, un anti-român convins și susținător de fațadă al falsului istoric numit „limba moldovenească” și poporul moldovean, diferit de cel român. În Țară lumea se concentra pe integrarea europeană și discuția despre Reunificarea cu Basarabia era privită cu jenă, fie ca aparținând unui patriotism vadimist desuet, fie ca o „cocoașă” care ne-ar trage în jos din drumul nostru spre Vest. Băsescu nu apucase încă, din oportunism sau dintr-o intuiție politică pe termen mai lung, să numească „cele două state românești” și să dea liber la redobândirea cetățeniei române de către frații de peste Prut, urmași ai cetățenilor Regatului României, deposedați de sovietici de adevărata lor identitate. Într-un asemenea climat de tăcere asurzitoare pe tema interesului național, Nicolae Dabija venea an de an la Brașov în preajma zilei de 27 Martie, Ziua Unirii de la 1918 cu Basarabia, și ținea câte un simpozion sau câte o serată literară. Parcă în primăvara lui 2004 am avut șansa de a-l cunoaște, chemat fiind la Brașov de patriotul basarabean Toma Istrati, întemeietorul Fundației „România, inima mea”. A avut loc la Centrul Cultural Reduta un moment patriotic compus din discursuri și recitări de poezii. Bineînțeles, poetul Nicolae Dabija a impresionat auditoriul prin opera sa și amintirile depănate, făcându-ne să simțim mai aproape de casă un colț din Basarabia furată. Cu timiditate, am cerut voie să recit și eu câteva poezii despre Unire, pe care le pregăteam an de an, fie că era vorba despre 1 Decembrie sau 27 Martie. Am vorbit și despre revista Credința noastră pe care o editam la Biserica de Lemn din Brașov. Din acel moment, Nicolae Dabija m-a invitat să public într-o revistă adevărată, adică de mare tiraj, Literatura și Arta. Până prin 2006-2007, am trimis periodic poezii la această publicație, precum și bucăți de proză la „Clipa Siderală” de la Chișinău. Nu m-am dat în lături nici de la o colaborare cu Gazeta de Transilvania, care a dispărut ca ziar în 2009-2010, din cauza crizei economice. Am făcut câteva drumuri în Basarabia, cel mai important pe 27 Martie 2008, când se împlineau exact 90 de ani de la prima dintre unirile de la 1918. Din cauză că am atras atenția autorităților anti-românești care filau fiecare manifestație națională, am fost săltat din fața statuii Poetului Mihai Eminescu din parcul central din Chișinău de polițiști, dat pe mâna securității, judecat și expulzat peste graniță în aceeași zi, așa cum eram în clipa depunerii de coroane de flori din Ziua Unirii: în costum național și cu un sac de reviste (confiscate apoi). Pe Nicolae Dabija nu l-am mai văzut, însă. Am avut onoarea să-l întâlnesc în 2008 de două ori pe Grigore Vieru, o dată la Chișinău, iar apoi la Alaba Iulia, de 1 Decembrie, sărbătorind alături de Adrian Păunescu împlinirea a 90 de ani de la Marea Unire. Câteva luni mai târziu, Vieru avea să sufere în republică un accident rutier fatal, asupra căruia planează suspiciuni până azi. Voronin încă era atotputernic la Chișinău și patrioții adevărați erau vânați. Însă cu Nicolae Dabija aveam să mă întâlnesc de la distanță în paginile revistei Flacăra lui Adrian Păunescu, pe care am descoperit-o înainte de Anul Centenar (2018). Citeam cu nesaț însemnările lui săptămânale trimise prin e-mail de la Chișinău, cu un talent literar și un dar al povestirii cum numai moldovenii pot avea, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla. Așa am prins și eu gustul să scriu poezii pentru F.l.A.P. Oare le-o fi gustat și Nicolae Dabija? Oare și-o fi amintit de liceanul care îi trimitea texte pentru Literatura și Arta? Această taină cred că a trecut o dată cu geniul poetului la ceruri… Când am aflat de moartea lui prematură și neașteptată, pusă în seama noului coronavirus – dar știind că în spital, și mai ales la Chișinău, se pot întâmpla multe -, nu m-am putut stăpâni să nu fac o legătură cu modul straniu în care a murit dizidentul Paul Goma la Paris, cu un an în urmă, de aceeași năpastă. Oare i-a „ajutat” mâna lungă a securității? Nu vreau să speculez. Cert este că, o dată cu ei, a apus ecoul unei întregi epoci și cultura română e mai săracă. (Vlad Pârău)

Surse:

Timpul.md

ZDG.md

moldova.europalibera.org

Biblioteca Târgoviște

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s